Mă, Ciucă!

Scrie la gazetă că românii mănâncă mult şi trăiesc mai puţin decât ceilalţi europeni. Aşa o fi. La capitolul mâncat mult, aici au nimerit-o! Păi, vorba răposatului Brucan, trebuie să mai treacă multă apă pe Dâmboviţa ca românul să se vindece de foamea cronică de care suferă de pe vremea lui împuşcatu.
Păi cine cumpăra ca spartu’, de frică să nu moară de foame? Sistemul găunos ne-a transformat în speriaţi de bombe, când e vorba de mâncare.
Cumpărăm compulsiv, din reflexul dobândit în cei 50 de ani de tovărăşie. Şi gândul mă duce la un fost coleg de liceu – Ciucă. Nume predestinat: la şcoală era ciuca bătăilor, acasă era terorizat de părinţi. Însă era singurul băiat din clasă care avea video, aşa că nu-i era greu să-şi facă prieteni. Şi cum mai chiuleam de la ore, ţuşti la Ciucă să ne uităm la filme cu bătăi. Normal că după ore de vizionat ni se făcea foame.
- Ciucă, ai ceva de mâncare? urlam noi.
- Ceva salam, ciorbă, mâncare de varză.
- Ce ne dai?
- Nimic!
- Cum, bă, nimic?!? Zgârcitule! Măcar o felie de salam.
- Nu, că ştie mama cât era!
- Băi, eşti nebun?

N-am scos-o la capăt cu el. Păzea frigiderul cu străşnicie. Îl controlau ai lui la sânge. Până şi feliile de pâine erau numărate. Pentru că ne-am pârlit o dată, a doua oară ne-am făcut un alt plan de bătaie. Cumpărăm cartofi, ouă şi pâine şi mergem la video cu provizii! Ne prezentăm la uşă la Ciucă încărcaţi ca precupeţele şi dăm năvală în casă.
- Bă, de data asta am adus noi mâncare, zgârcitule. Hai la bucătărie.
Când să ne apucăm de curăţat cartofii, Ciucă ne întreabă:
- Da, ulei n-aţi adus?
Am văzut negru în faţa ochilor, să-l omorâm şi alta nu. Maică-sa pusese semn la sticla de ulei şi orice consum trebuia justificat. Normal, am mâncat pâinea goală, i-am umplut casa de firimituri, ne-am uitat la film, ne-am luat cartofii şi ouăle şi-am plecat înjurându-l. Ciucă nu era băiat rău, dădea şi cămaşa de pe el, însă aşa erau vremurile. Aşa strângeau oamenii un ban la ciorap. Făcând economii, drămuind fiecare bănuţ şi îmbucătură.