O poveste "urât mirositoare"

Ipac dau de ştire Măriei Tale, Cititorule, că am scris aceste rânduri la insistenţele innuendei şi pentru a-i face o dedicaţie comentatorului meu favorit, dodu.

Bucureştiul este plin de rahat de câine şi am devenit obsedat de gândul că am să calc în vreunul. Pe Vio am terorizat-o. Sunt ca un radar. „- Rahat la ora 12. Nu călca în el.” Vio râde de mine şi-mi spune că mai bine o las, că poate aşa o loveşte şi pe ea norocul. Eu nu râd, deşi ştiu că are dreptate.

Nu vreau să par superstiţios până la paroxism, însă mi s-a întâmplat o chestie, pe care greu o pot înţelege acum. Din bătrâni se spune că dacă ai să calci în „noroc”, apăi de el ai parte.

Pe la la 19 ani, lucram ca agent de vânzări pentru o firmă, care avea spaţii închiriate în Tricodava. Aveam zilnic un traseu clar: maşina sau troleibuzul de la Gara de Nord, de la Buni, până pe Compozitorilor, la Tricodava şi retur. Autobuzul trecea prin faţa fostei facultăţi Ştefan Gheorghiu, la Leu. Cunoşteam clădirea pentru că am luat o prietenă de la cursuri. Era, parcă, primăvara, terminasem treaba mai repede şi am pornit spre casă. Din senin, nu ştiu ce, Doamne iartă-mă, mâncasem în ziua respectivă, m-a apucat rău de tot burta. Mă treceau cuţite prin pântece şi făceam eforturi supra-omeneşti să mă ţin.

Am urcat iute într-un autobuz şi mă rugam în gând ca şoferul să gonească repede, ca mânat de furcile lui Ucigă-l Toaca. De unde!.. trafic, nene, ca la balamuc. Supapa rezista din ce în ce mai greu şi eram roşu ca racul. Doamne, o să scap un vânt sau mai chiar mai rău de atât în autobuz, o să mă fac de râs, o să mă arate lumea cu degetul, o să fiu coborât în şuturi ca oamenii fără adăpost care împut aerul în transportul în comun. Nu mai rezistam mult. Mă aproiam de Leu şi atunci mi-a venit mintea de pe urmă a românului. Eram salvat! În şcoli, în facultăţi sunt toalete!! Ura!!! Ţinându-mă de burtă, am alergat într-un suflet către clădirea din cărămidă roşie, simbol al propagandei comuniste şi al salvării mele.

Dar aveam să mă înşel amarnic.

Intru în holul mare cât un stadion şi urc pe scările din dreapta. La etaj era o toaletă pentru băieţi. Uşa închisă. O, zei ce aveţi cu mine? Nu mai rezist mult, simt că se rupe ceva în pântec. Ochesc o femeie de serviciu. O întreb cu vocea întretăiată de durere, unde este o toaletă. Îmi spune că toate sunt în reparaţii. Turbez. Îşi aminteşte că la subsol sunt nişte WC-uri părăsite. Alerg, cobor scările ca nebunul. Jos, beznă totală şi un miros de-ţi întorcea stomacul pe dos. Nu contează. Scopul scuză mijlocele. Aprind bricheta, pe atunci fumam ca turcu’, îmi pun tricoul pe nas şi intru. Rezolv problema. Viaţa era din nou frumoasă!

Simt că mi s-a luat un pietroi de pe suflet. Însă, îmi dau seama că-mi lipseşte ceva foarte important în astfel de momente. Aţi ghicit: hârtia inginerică. Mă scotocesc prin buzunare. Mai nimic, doar un biet bilet de autobuz. Şi ăla perforat. Ce glumă bună, îmi spun! Ce era de făcut? Mult nu mai puteam să stau, mirosul îmi intrase în creier. Într-un moment m-am hotărât. Mi-am sacrificat chiloţii pe altarul igienei. Normal că mă simţeam chiar şi aşa murdar ca naiba şi, precaut, am pornit pe jos spre casă.

E, dar care este tâlcul aceste povestiri urât mirositoare? Ei bine, locul unde m-am cufurit ca nesimţitul, locul acela întunecat de la subsol, unde mi-am abandonat chiloţii murdari, ei bine, locul acela este de mai bine de 10 ani parte din viaţa mea. Televiziunea la care lucrez are sediul la subsolul fostei Academii Ştefan Gheorghiu, iar budele insalubre de atunci sunt astăzi moderne şi sunt folosite de noi, angajaţii.

Aşa că Vio are dreptate, ar trebui să nu mă feresc de rahaţi, ca ăla de tămâie.