luni, 25 februarie 2008

O poveste "urât mirositoare"

Ipac dau de ştire Măriei Tale, Cititorule, că am scris aceste rânduri la insistenţele innuendei şi pentru a-i face o dedicaţie comentatorului meu favorit, dodu.

Bucureştiul este plin de rahat de câine şi am devenit obsedat de gândul că am să calc în vreunul. Pe Vio am terorizat-o. Sunt ca un radar. „- Rahat la ora 12. Nu călca în el.” Vio râde de mine şi-mi spune că mai bine o las, că poate aşa o loveşte şi pe ea norocul. Eu nu râd, deşi ştiu că are dreptate.

Nu vreau să par superstiţios până la paroxism, însă mi s-a întâmplat o chestie, pe care greu o pot înţelege acum. Din bătrâni se spune că dacă ai să calci în „noroc”, apăi de el ai parte.

Pe la la 19 ani, lucram ca agent de vânzări pentru o firmă, care avea spaţii închiriate în Tricodava. Aveam zilnic un traseu clar: maşina sau troleibuzul de la Gara de Nord, de la Buni, până pe Compozitorilor, la Tricodava şi retur. Autobuzul trecea prin faţa fostei facultăţi Ştefan Gheorghiu, la Leu. Cunoşteam clădirea pentru că am luat o prietenă de la cursuri. Era, parcă, primăvara, terminasem treaba mai repede şi am pornit spre casă. Din senin, nu ştiu ce, Doamne iartă-mă, mâncasem în ziua respectivă, m-a apucat rău de tot burta. Mă treceau cuţite prin pântece şi făceam eforturi supra-omeneşti să mă ţin.

Am urcat iute într-un autobuz şi mă rugam în gând ca şoferul să gonească repede, ca mânat de furcile lui Ucigă-l Toaca. De unde!.. trafic, nene, ca la balamuc. Supapa rezista din ce în ce mai greu şi eram roşu ca racul. Doamne, o să scap un vânt sau mai chiar mai rău de atât în autobuz, o să mă fac de râs, o să mă arate lumea cu degetul, o să fiu coborât în şuturi ca oamenii fără adăpost care împut aerul în transportul în comun. Nu mai rezistam mult. Mă aproiam de Leu şi atunci mi-a venit mintea de pe urmă a românului. Eram salvat! În şcoli, în facultăţi sunt toalete!! Ura!!! Ţinându-mă de burtă, am alergat într-un suflet către clădirea din cărămidă roşie, simbol al propagandei comuniste şi al salvării mele.

Dar aveam să mă înşel amarnic.

Intru în holul mare cât un stadion şi urc pe scările din dreapta. La etaj era o toaletă pentru băieţi. Uşa închisă. O, zei ce aveţi cu mine? Nu mai rezist mult, simt că se rupe ceva în pântec. Ochesc o femeie de serviciu. O întreb cu vocea întretăiată de durere, unde este o toaletă. Îmi spune că toate sunt în reparaţii. Turbez. Îşi aminteşte că la subsol sunt nişte WC-uri părăsite. Alerg, cobor scările ca nebunul. Jos, beznă totală şi un miros de-ţi întorcea stomacul pe dos. Nu contează. Scopul scuză mijlocele. Aprind bricheta, pe atunci fumam ca turcu’, îmi pun tricoul pe nas şi intru. Rezolv problema. Viaţa era din nou frumoasă!

Simt că mi s-a luat un pietroi de pe suflet. Însă, îmi dau seama că-mi lipseşte ceva foarte important în astfel de momente. Aţi ghicit: hârtia inginerică. Mă scotocesc prin buzunare. Mai nimic, doar un biet bilet de autobuz. Şi ăla perforat. Ce glumă bună, îmi spun! Ce era de făcut? Mult nu mai puteam să stau, mirosul îmi intrase în creier. Într-un moment m-am hotărât. Mi-am sacrificat chiloţii pe altarul igienei. Normal că mă simţeam chiar şi aşa murdar ca naiba şi, precaut, am pornit pe jos spre casă.

E, dar care este tâlcul aceste povestiri urât mirositoare? Ei bine, locul unde m-am cufurit ca nesimţitul, locul acela întunecat de la subsol, unde mi-am abandonat chiloţii murdari, ei bine, locul acela este de mai bine de 10 ani parte din viaţa mea. Televiziunea la care lucrez are sediul la subsolul fostei Academii Ştefan Gheorghiu, iar budele insalubre de atunci sunt astăzi moderne şi sunt folosite de noi, angajaţii.

Aşa că Vio are dreptate, ar trebui să nu mă feresc de rahaţi, ca ăla de tămâie.

sâmbătă, 2 februarie 2008

Mă, Ciucă!

Scrie la gazetă că românii mănâncă mult şi trăiesc mai puţin decât ceilalţi europeni. Aşa o fi. La capitolul mâncat mult, aici au nimerit-o! Păi, vorba răposatului Brucan, trebuie să mai treacă multă apă pe Dâmboviţa ca românul să se vindece de foamea cronică de care suferă de pe vremea lui împuşcatu.
Păi cine cumpăra ca spartu’, de frică să nu moară de foame? Sistemul găunos ne-a transformat în speriaţi de bombe, când e vorba de mâncare.
Cumpărăm compulsiv, din reflexul dobândit în cei 50 de ani de tovărăşie. Şi gândul mă duce la un fost coleg de liceu – Ciucă. Nume predestinat: la şcoală era ciuca bătăilor, acasă era terorizat de părinţi. Însă era singurul băiat din clasă care avea video, aşa că nu-i era greu să-şi facă prieteni. Şi cum mai chiuleam de la ore, ţuşti la Ciucă să ne uităm la filme cu bătăi. Normal că după ore de vizionat ni se făcea foame.
- Ciucă, ai ceva de mâncare? urlam noi.
- Ceva salam, ciorbă, mâncare de varză.
- Ce ne dai?
- Nimic!
- Cum, bă, nimic?!? Zgârcitule! Măcar o felie de salam.
- Nu, că ştie mama cât era!
- Băi, eşti nebun?

N-am scos-o la capăt cu el. Păzea frigiderul cu străşnicie. Îl controlau ai lui la sânge. Până şi feliile de pâine erau numărate. Pentru că ne-am pârlit o dată, a doua oară ne-am făcut un alt plan de bătaie. Cumpărăm cartofi, ouă şi pâine şi mergem la video cu provizii! Ne prezentăm la uşă la Ciucă încărcaţi ca precupeţele şi dăm năvală în casă.
- Bă, de data asta am adus noi mâncare, zgârcitule. Hai la bucătărie.
Când să ne apucăm de curăţat cartofii, Ciucă ne întreabă:
- Da, ulei n-aţi adus?
Am văzut negru în faţa ochilor, să-l omorâm şi alta nu. Maică-sa pusese semn la sticla de ulei şi orice consum trebuia justificat. Normal, am mâncat pâinea goală, i-am umplut casa de firimituri, ne-am uitat la film, ne-am luat cartofii şi ouăle şi-am plecat înjurându-l. Ciucă nu era băiat rău, dădea şi cămaşa de pe el, însă aşa erau vremurile. Aşa strângeau oamenii un ban la ciorap. Făcând economii, drămuind fiecare bănuţ şi îmbucătură.