În jurul meu este un zgomot insuportabil...
- Am început să scriiiu!... strig. Să mă oprească cineva!!
- Da..., sigur!
Asta a fost Violeta, soţia mea.
Cum spuneam, în jurul meu este un zgomot insuportabil, televizorul este dat tare şi cu greu îmi croiesc drum printre idei. Nu că aş aveam multe. Cu cât mai puţine şi fixe, cu atât mai bine. M-am aşezat la computer, am deschis o pagină şi am început să înnegresc ecranul. În timp ce scriu, râd ca prostu' de ce-mi aduc aminte.
Chiar azi, la muncă, citeam despre Cristian Puiu, regizorul filmului „Moartea domnului Lăzărescu”, care a câştigat Marele Premiu la Cannes. A fost coleg cu mine în liceu pe vremea lui Piticu şi a rămas de două ori repetent în clasa a XII-a. Altul cu chef de carte care aterizase, ca şi mine, în prăpăditul „Liceu de chimie nr. 5” din Ozana! Citeam şi râdeam de mă prăpădeam în redacţie. Ah, am uitat să vă spun, sunt jurnalist. Noul şi ruptul în fund val de jurnalişti de după '89.
- Ce faci, mă, scriitoru' lui mama?
Asta era tot soţioara mea. Mă întrerupe din focul creaţiei.
Dar să mă prezint... Sunt unul dintre miile de microintelectuali din ţărişoara noastră care...
Care pînă în decembrie '89 a stat la coadă la lapte, carne, ouă, ulei, cartofi, vată, sifoane, tenişi, zahăr, pâine, caiete, să vândă sticle, să vadă un film cenzurat, să mănânce o portocală sau o banană.
Care a profitat că bunica lui lucra în comerţ, undeva prin Cotroceni, pentru a putea citi şi el o carte bună, luată pe sub mână de la librăria din colţ, a mânca o savarină şi a hoinări cu orele prin Grădina Botanică.
În arhiva televiziunii la care lucrez avem imagini de dinainte. Sunt toate cenuşii. Realizez că aşa mi-a rămas în minte acea perioadă. Cenuşie. Ici-colo câte un strop de culoare. Momentele fericite ale existenţei mele...
- Mami, scriu numai tâmpenii!!! zic întorcându-mă către soţia mea. Dar îmi dau seama că vorbesc singur. "Fetiţa mea" a adormit pe canapea. Mă duc în dormitor, aduc o pătură. O privesc cum doarme ca o cocuţă chinuită de frig şi o învelesc. Dă ca un căţel din coadă şi se cuibăreşte în păturică.
Este cel mai frumos lucru de care am parte în viaţă. Îi spun adesea că este echilibrul meu şi că m-a scos din lada prăfuită în care mă căzneam, ca un inconştient, să intru: o viaţă de chefliu, fără busolă şi rost în viaţă. În spatele unui bărbat puternic... :) neah...mă dau mare!
Am cunoscut-o pe Vio în 1996. Pe atunci aveam o pereche de pantaloni negri, un tricou care se vroia negru, nişte pantofi de care abia se mai ţineau flecurile şi discursuri înflăcărate despre nedreptatea din țară. Însă eram mândru tare de mine. Reuşisem! Eram reporter la ştiri şi lumea era din ce în ce mai frumoasă. Trei ani de experienţă nu erau de colea.
Violeta povesteşte cum m-a văzut prima oară coborând scările şi şi-a zis: uite un tip drăguţ! Ea era o duducuţă la care eu, haimanaua, nici nu visa. Sau visam, dar nu îndrăzneam. În fine, s-au brodit toate şi, după nici o lună de la sosirea ei în prăpădita de televiziune la care lucram atunci, ne-am împrietenit, îndrăgostit iar...cinci ani mai târziu, căsătorit. De atunci au trecut şapte ani, ca şapte clipe.
- Am început să scriiiu!... strig. Să mă oprească cineva!!
- Da..., sigur!
Asta a fost Violeta, soţia mea.
Cum spuneam, în jurul meu este un zgomot insuportabil, televizorul este dat tare şi cu greu îmi croiesc drum printre idei. Nu că aş aveam multe. Cu cât mai puţine şi fixe, cu atât mai bine. M-am aşezat la computer, am deschis o pagină şi am început să înnegresc ecranul. În timp ce scriu, râd ca prostu' de ce-mi aduc aminte.
Chiar azi, la muncă, citeam despre Cristian Puiu, regizorul filmului „Moartea domnului Lăzărescu”, care a câştigat Marele Premiu la Cannes. A fost coleg cu mine în liceu pe vremea lui Piticu şi a rămas de două ori repetent în clasa a XII-a. Altul cu chef de carte care aterizase, ca şi mine, în prăpăditul „Liceu de chimie nr. 5” din Ozana! Citeam şi râdeam de mă prăpădeam în redacţie. Ah, am uitat să vă spun, sunt jurnalist. Noul şi ruptul în fund val de jurnalişti de după '89.
- Ce faci, mă, scriitoru' lui mama?
Asta era tot soţioara mea. Mă întrerupe din focul creaţiei.
Dar să mă prezint... Sunt unul dintre miile de microintelectuali din ţărişoara noastră care...
Care pînă în decembrie '89 a stat la coadă la lapte, carne, ouă, ulei, cartofi, vată, sifoane, tenişi, zahăr, pâine, caiete, să vândă sticle, să vadă un film cenzurat, să mănânce o portocală sau o banană.
Care a profitat că bunica lui lucra în comerţ, undeva prin Cotroceni, pentru a putea citi şi el o carte bună, luată pe sub mână de la librăria din colţ, a mânca o savarină şi a hoinări cu orele prin Grădina Botanică.
În arhiva televiziunii la care lucrez avem imagini de dinainte. Sunt toate cenuşii. Realizez că aşa mi-a rămas în minte acea perioadă. Cenuşie. Ici-colo câte un strop de culoare. Momentele fericite ale existenţei mele...
- Mami, scriu numai tâmpenii!!! zic întorcându-mă către soţia mea. Dar îmi dau seama că vorbesc singur. "Fetiţa mea" a adormit pe canapea. Mă duc în dormitor, aduc o pătură. O privesc cum doarme ca o cocuţă chinuită de frig şi o învelesc. Dă ca un căţel din coadă şi se cuibăreşte în păturică.
Este cel mai frumos lucru de care am parte în viaţă. Îi spun adesea că este echilibrul meu şi că m-a scos din lada prăfuită în care mă căzneam, ca un inconştient, să intru: o viaţă de chefliu, fără busolă şi rost în viaţă. În spatele unui bărbat puternic... :) neah...mă dau mare!
Am cunoscut-o pe Vio în 1996. Pe atunci aveam o pereche de pantaloni negri, un tricou care se vroia negru, nişte pantofi de care abia se mai ţineau flecurile şi discursuri înflăcărate despre nedreptatea din țară. Însă eram mândru tare de mine. Reuşisem! Eram reporter la ştiri şi lumea era din ce în ce mai frumoasă. Trei ani de experienţă nu erau de colea.
Violeta povesteşte cum m-a văzut prima oară coborând scările şi şi-a zis: uite un tip drăguţ! Ea era o duducuţă la care eu, haimanaua, nici nu visa. Sau visam, dar nu îndrăzneam. În fine, s-au brodit toate şi, după nici o lună de la sosirea ei în prăpădita de televiziune la care lucram atunci, ne-am împrietenit, îndrăgostit iar...cinci ani mai târziu, căsătorit. De atunci au trecut şapte ani, ca şapte clipe.
2 comentarii:
Tot ceea ce pot spune este un multumesc!Pentru un sfasit de zi mai senin si pentru dramul de nostalgie pe care mi-a inspirat-o postarea ta.Cu siguranta nu asta a fost intentia, dar acesta e efectul asupra mea.
Cu plăcere, Mihai.
Trebuie să-ţi spun un secret, soţia mă consideră un sociopat al blog-urilor. Ea m-a forţat să-ţi răspund. Eu nu scriu neapărat să socializez cu cineva, scriu din plăcea de-a scrie, însă sincer, m-a surprins plăcut mesajul tău.
Şi eu îşi mulţumesc.
Trimiteți un comentariu