Atacul nasturilor

Am luat o pauză. De fapt am închis computerul şi-am plecat la culcare. Nu înainte de a-i rupe pe aliaţi la Panzer.
Vio spune că sunt copil bătrân, că încă mă mai joc pe computer. I-am povestit că am rămas cu sechele de când eram mic. Că jocurile de strategie au fost şi au rămas pasiunea mea.
Buni avea o cutie verde plină cu nasturi, cam 100 de bucăţi, de toate felurile, culorile, mărimile. Deschideam cutia, împărţeam nasturii pe divizii, regimente, batalioane, plutoane şi încingeam nişte bătălii de pomină – atât „pe mare”, cât şi pe uscat (mai precis pe covor, sub masă).
Din vitrina bunicii scoteam o frumuseţe de corabie, suvenir de pe litoralul românesc. Aşa mă alegeam şi cu navă amiral.
Cei mai de preţ ostaşi erau, bineînţeles, nasturii din metal, cei cu diferite inscripţii pe ei. Dintre aceştia îmi alegeam şi comandanţii.
Evident că existau şi nasturii paria. Ăştia erau numai buni de comasat în tabăra inamică. Aşa că zeci de nasturi negri şi albi, de faţă de pernă sau de ce-ştiu-eu, aşteptau, grupaţi pe coloane, să fie măcelăriţi.
Normal că venea Buni şi îşi găsea nasturii vraişte, care zăcând prin tranşee, care schilodiţi, într-un spital de campanie, care dispăruţi în misiune. Pe ăştia îi trecea la pierderi colaterale şi îşi lua adio de la ei. Mai mult ca sigur zburau pe sub pat, azvârliţi de suflul vreunei explozii imaginare.
Îmi amintesc chiar că am vrut să mă fac ofiţer. Chestia asta mi-a băgat-o în cap prietenul lui Buni, Costel. Tipul era o figură şi jumătate. Fusese, spunea el, în garda regelui, la cavalerie. A luptat în Rusia, unde a căzut prizonier şi a tăiat ani buni la pădure, pe lângă Siberia. După ce s-a întors, a intrat în Miliţie şi s-a pensionat locotenent-colonel. Buni avea o poză mare cu el, îmbrăcat ofiţer, poză pe care o ţinea la loc de cinste.
Buni n-a fost niciodată căsătorită. Erau vremuri tulburi, zice ea...