Curat fantoma Crăciunului trecut!

Mă pregătesc de Crăciun. Ieri a fost 20 decembrie. Am tăiat porcul… de pe listă, că ţinem post.

Adică, pardon, cum mă pregătesc?
Curăţenie generală. În timp ce-mi blestemam zilele că dau banii pe prostii în loc să le chem pe “doamnele” de la “Curat – murder one” să mă ajute, rememoram cele mai tari sărbători de iarnă. Aşa, pe repede-înainte, mi-am adus aminte:
- cum am fost jefuiţi în lift, eu şi frate-miu Dan, de puţinii bani strânşi cu Steaua;
- de anii 80, când căram în spinare jumătate de porc luat, de la un măcelar, pe sub mână şi îmi era frică să nu dau nas în nas cu miliţia;
- de acel decembrie 89, când mâncam scovergi făcute de mama şi lacrimile mi se înnodau în barbă văzând câţi au murit la Revoluţie;
- de un cârnat şi un cartof pe care i-am împărţit cu soţioara mea, în garsoniera de la Favorit, pe când eram prieteni, într-un decembrie când datoriile ne copleşiseră.

Se vede că nu-mi place să fiu pus la treabă. Îmi amintesc doar lucrurile naşpa.
Ia să mai facem o încercare. Neaa, nu merge!
- Păpuşă, am terminat treaba!!!!
Da de unde! Am abandonat aspiratorul în mijlocul holului şi m-am aruncat epuizat pe canapea. Ce bine e! Un pahar de suc. Aşa. Acum o alună, un caju. Deja e mai bine.

Mă întind comod, îmi fixez capul cu o pernă decorativă. Eeee…da! Văd că au început să vină şi amintirile frumoase. Cadouri sub brad, toată lumea fericită. Văd cu ochii minţii un sărut sub vâsc, simt miros de cozonac, de godac preparat sub toate formele. Mirosul de portocale, mai ales, mă disperă. Ăsta e un primul meu semn că vine Crăciunul. Până nu-l simt, pur şi simplu nu-s conştient de chestia aia cu spiritul sărbătorilor. Uite şi colindătorii care–mi urează să am am un an mănos! Am cam avut, ce să zic?!
Iaca şi moşul. “Moşule, am fost cuminte!” De ce spun asta cu voce de copil? Nu are importanţă, mai ales că văd cum primesc o sabie de lemn, un set de pistoale, portocale şi bomboane. Tot bomboane?! D-astea mai aveam, că jumulisem bradul, dar nu mă supăr. Sunt fericit. Cât de puţin îţi trebuie să fii fericit! Zâmbesc.

- Alo, Zâmbărilă. N-ai terminat treaba. Ce faci, tragi la aghioase?
“Hopaa! Titircă-Inimă-Rea?!?”
- Ia uite-l, domn’e! Îl las nesupravegheat o clipă şi adoarme în front. Păi bine domnu’, eu stau şi rânesc ca escrava Isaura prin bucătărie şi matale te distrezi în somn?

Dar ce se întâmplă? Unde dispar cadourile, Moşu’, portocalele, bradul, sabia, pistoalele, cozonacul, purceluşul, vâscul?
Mda... Mi-am amintit. Mă pregătesc de Crăciun şi Crăciuneasa e pusă pe fapte mari. Unde o fi numărul producătorului de la „Curat-murdar”?

O poveste "urât mirositoare"

Ipac dau de ştire Măriei Tale, Cititorule, că am scris aceste rânduri la insistenţele innuendei şi pentru a-i face o dedicaţie comentatorului meu favorit, dodu.

Bucureştiul este plin de rahat de câine şi am devenit obsedat de gândul că am să calc în vreunul. Pe Vio am terorizat-o. Sunt ca un radar. „- Rahat la ora 12. Nu călca în el.” Vio râde de mine şi-mi spune că mai bine o las, că poate aşa o loveşte şi pe ea norocul. Eu nu râd, deşi ştiu că are dreptate.

Nu vreau să par superstiţios până la paroxism, însă mi s-a întâmplat o chestie, pe care greu o pot înţelege acum. Din bătrâni se spune că dacă ai să calci în „noroc”, apăi de el ai parte.

Pe la la 19 ani, lucram ca agent de vânzări pentru o firmă, care avea spaţii închiriate în Tricodava. Aveam zilnic un traseu clar: maşina sau troleibuzul de la Gara de Nord, de la Buni, până pe Compozitorilor, la Tricodava şi retur. Autobuzul trecea prin faţa fostei facultăţi Ştefan Gheorghiu, la Leu. Cunoşteam clădirea pentru că am luat o prietenă de la cursuri. Era, parcă, primăvara, terminasem treaba mai repede şi am pornit spre casă. Din senin, nu ştiu ce, Doamne iartă-mă, mâncasem în ziua respectivă, m-a apucat rău de tot burta. Mă treceau cuţite prin pântece şi făceam eforturi supra-omeneşti să mă ţin.

Am urcat iute într-un autobuz şi mă rugam în gând ca şoferul să gonească repede, ca mânat de furcile lui Ucigă-l Toaca. De unde!.. trafic, nene, ca la balamuc. Supapa rezista din ce în ce mai greu şi eram roşu ca racul. Doamne, o să scap un vânt sau mai chiar mai rău de atât în autobuz, o să mă fac de râs, o să mă arate lumea cu degetul, o să fiu coborât în şuturi ca oamenii fără adăpost care împut aerul în transportul în comun. Nu mai rezistam mult. Mă aproiam de Leu şi atunci mi-a venit mintea de pe urmă a românului. Eram salvat! În şcoli, în facultăţi sunt toalete!! Ura!!! Ţinându-mă de burtă, am alergat într-un suflet către clădirea din cărămidă roşie, simbol al propagandei comuniste şi al salvării mele.

Dar aveam să mă înşel amarnic.

Intru în holul mare cât un stadion şi urc pe scările din dreapta. La etaj era o toaletă pentru băieţi. Uşa închisă. O, zei ce aveţi cu mine? Nu mai rezist mult, simt că se rupe ceva în pântec. Ochesc o femeie de serviciu. O întreb cu vocea întretăiată de durere, unde este o toaletă. Îmi spune că toate sunt în reparaţii. Turbez. Îşi aminteşte că la subsol sunt nişte WC-uri părăsite. Alerg, cobor scările ca nebunul. Jos, beznă totală şi un miros de-ţi întorcea stomacul pe dos. Nu contează. Scopul scuză mijlocele. Aprind bricheta, pe atunci fumam ca turcu’, îmi pun tricoul pe nas şi intru. Rezolv problema. Viaţa era din nou frumoasă!

Simt că mi s-a luat un pietroi de pe suflet. Însă, îmi dau seama că-mi lipseşte ceva foarte important în astfel de momente. Aţi ghicit: hârtia inginerică. Mă scotocesc prin buzunare. Mai nimic, doar un biet bilet de autobuz. Şi ăla perforat. Ce glumă bună, îmi spun! Ce era de făcut? Mult nu mai puteam să stau, mirosul îmi intrase în creier. Într-un moment m-am hotărât. Mi-am sacrificat chiloţii pe altarul igienei. Normal că mă simţeam chiar şi aşa murdar ca naiba şi, precaut, am pornit pe jos spre casă.

E, dar care este tâlcul aceste povestiri urât mirositoare? Ei bine, locul unde m-am cufurit ca nesimţitul, locul acela întunecat de la subsol, unde mi-am abandonat chiloţii murdari, ei bine, locul acela este de mai bine de 10 ani parte din viaţa mea. Televiziunea la care lucrez are sediul la subsolul fostei Academii Ştefan Gheorghiu, iar budele insalubre de atunci sunt astăzi moderne şi sunt folosite de noi, angajaţii.

Aşa că Vio are dreptate, ar trebui să nu mă feresc de rahaţi, ca ăla de tămâie.

Mă, Ciucă!

Scrie la gazetă că românii mănâncă mult şi trăiesc mai puţin decât ceilalţi europeni. Aşa o fi. La capitolul mâncat mult, aici au nimerit-o! Păi, vorba răposatului Brucan, trebuie să mai treacă multă apă pe Dâmboviţa ca românul să se vindece de foamea cronică de care suferă de pe vremea lui împuşcatu.
Păi cine cumpăra ca spartu’, de frică să nu moară de foame? Sistemul găunos ne-a transformat în speriaţi de bombe, când e vorba de mâncare.
Cumpărăm compulsiv, din reflexul dobândit în cei 50 de ani de tovărăşie. Şi gândul mă duce la un fost coleg de liceu – Ciucă. Nume predestinat: la şcoală era ciuca bătăilor, acasă era terorizat de părinţi. Însă era singurul băiat din clasă care avea video, aşa că nu-i era greu să-şi facă prieteni. Şi cum mai chiuleam de la ore, ţuşti la Ciucă să ne uităm la filme cu bătăi. Normal că după ore de vizionat ni se făcea foame.
- Ciucă, ai ceva de mâncare? urlam noi.
- Ceva salam, ciorbă, mâncare de varză.
- Ce ne dai?
- Nimic!
- Cum, bă, nimic?!? Zgârcitule! Măcar o felie de salam.
- Nu, că ştie mama cât era!
- Băi, eşti nebun?

N-am scos-o la capăt cu el. Păzea frigiderul cu străşnicie. Îl controlau ai lui la sânge. Până şi feliile de pâine erau numărate. Pentru că ne-am pârlit o dată, a doua oară ne-am făcut un alt plan de bătaie. Cumpărăm cartofi, ouă şi pâine şi mergem la video cu provizii! Ne prezentăm la uşă la Ciucă încărcaţi ca precupeţele şi dăm năvală în casă.
- Bă, de data asta am adus noi mâncare, zgârcitule. Hai la bucătărie.
Când să ne apucăm de curăţat cartofii, Ciucă ne întreabă:
- Da, ulei n-aţi adus?
Am văzut negru în faţa ochilor, să-l omorâm şi alta nu. Maică-sa pusese semn la sticla de ulei şi orice consum trebuia justificat. Normal, am mâncat pâinea goală, i-am umplut casa de firimituri, ne-am uitat la film, ne-am luat cartofii şi ouăle şi-am plecat înjurându-l. Ciucă nu era băiat rău, dădea şi cămaşa de pe el, însă aşa erau vremurile. Aşa strângeau oamenii un ban la ciorap. Făcând economii, drămuind fiecare bănuţ şi îmbucătură.

Atacul nasturilor

Am luat o pauză. De fapt am închis computerul şi-am plecat la culcare. Nu înainte de a-i rupe pe aliaţi la Panzer.
Vio spune că sunt copil bătrân, că încă mă mai joc pe computer. I-am povestit că am rămas cu sechele de când eram mic. Că jocurile de strategie au fost şi au rămas pasiunea mea.
Buni avea o cutie verde plină cu nasturi, cam 100 de bucăţi, de toate felurile, culorile, mărimile. Deschideam cutia, împărţeam nasturii pe divizii, regimente, batalioane, plutoane şi încingeam nişte bătălii de pomină – atât „pe mare”, cât şi pe uscat (mai precis pe covor, sub masă).
Din vitrina bunicii scoteam o frumuseţe de corabie, suvenir de pe litoralul românesc. Aşa mă alegeam şi cu navă amiral.
Cei mai de preţ ostaşi erau, bineînţeles, nasturii din metal, cei cu diferite inscripţii pe ei. Dintre aceştia îmi alegeam şi comandanţii.
Evident că existau şi nasturii paria. Ăştia erau numai buni de comasat în tabăra inamică. Aşa că zeci de nasturi negri şi albi, de faţă de pernă sau de ce-ştiu-eu, aşteptau, grupaţi pe coloane, să fie măcelăriţi.
Normal că venea Buni şi îşi găsea nasturii vraişte, care zăcând prin tranşee, care schilodiţi, într-un spital de campanie, care dispăruţi în misiune. Pe ăştia îi trecea la pierderi colaterale şi îşi lua adio de la ei. Mai mult ca sigur zburau pe sub pat, azvârliţi de suflul vreunei explozii imaginare.
Îmi amintesc chiar că am vrut să mă fac ofiţer. Chestia asta mi-a băgat-o în cap prietenul lui Buni, Costel. Tipul era o figură şi jumătate. Fusese, spunea el, în garda regelui, la cavalerie. A luptat în Rusia, unde a căzut prizonier şi a tăiat ani buni la pădure, pe lângă Siberia. După ce s-a întors, a intrat în Miliţie şi s-a pensionat locotenent-colonel. Buni avea o poză mare cu el, îmbrăcat ofiţer, poză pe care o ţinea la loc de cinste.
Buni n-a fost niciodată căsătorită. Erau vremuri tulburi, zice ea...

Începuturi d'ale jurnalistului

În jurul meu este un zgomot insuportabil...
- Am început să scriiiu!... strig. Să mă oprească cineva!!
- Da..., sigur!
Asta a fost Violeta, soţia mea.
Cum spuneam, în jurul meu este un zgomot insuportabil, televizorul este dat tare şi cu greu îmi croiesc drum printre idei. Nu că aş aveam multe. Cu cât mai puţine şi fixe, cu atât mai bine. M-am aşezat la computer, am deschis o pagină şi am început să înnegresc ecranul. În timp ce scriu, râd ca prostu' de ce-mi aduc aminte.
Chiar azi, la muncă, citeam despre Cristian Puiu, regizorul filmului „Moartea domnului Lăzărescu”, care a câştigat Marele Premiu la Cannes. A fost coleg cu mine în liceu pe vremea lui Piticu şi a rămas de două ori repetent în clasa a XII-a. Altul cu chef de carte care aterizase, ca şi mine, în prăpăditul „Liceu de chimie nr. 5” din Ozana! Citeam şi râdeam de mă prăpădeam în redacţie. Ah, am uitat să vă spun, sunt jurnalist. Noul şi ruptul în fund val de jurnalişti de după '89.
- Ce faci, mă, scriitoru' lui mama?
Asta era tot soţioara mea. Mă întrerupe din focul creaţiei.
Dar să mă prezint... Sunt unul dintre miile de microintelectuali din ţărişoara noastră care...
Care pînă în decembrie '89 a stat la coadă la lapte, carne, ouă, ulei, cartofi, vată, sifoane, tenişi, zahăr, pâine, caiete, să vândă sticle, să vadă un film cenzurat, să mănânce o portocală sau o banană.
Care a profitat că bunica lui lucra în comerţ, undeva prin Cotroceni, pentru a putea citi şi el o carte bună, luată pe sub mână de la librăria din colţ, a mânca o savarină şi a hoinări cu orele prin Grădina Botanică.
În arhiva televiziunii la care lucrez avem imagini de dinainte. Sunt toate cenuşii. Realizez că aşa mi-a rămas în minte acea perioadă. Cenuşie. Ici-colo câte un strop de culoare. Momentele fericite ale existenţei mele...
- Mami, scriu numai tâmpenii!!! zic întorcându-mă către soţia mea. Dar îmi dau seama că vorbesc singur. "Fetiţa mea" a adormit pe canapea. Mă duc în dormitor, aduc o pătură. O privesc cum doarme ca o cocuţă chinuită de frig şi o învelesc. Dă ca un căţel din coadă şi se cuibăreşte în păturică.
Este cel mai frumos lucru de care am parte în viaţă. Îi spun adesea că este echilibrul meu şi că m-a scos din lada prăfuită în care mă căzneam, ca un inconştient, să intru: o viaţă de chefliu, fără busolă şi rost în viaţă. În spatele unui bărbat puternic... :) neah...mă dau mare!
Am cunoscut-o pe Vio în 1996. Pe atunci aveam o pereche de pantaloni negri, un tricou care se vroia negru, nişte pantofi de care abia se mai ţineau flecurile şi discursuri înflăcărate despre nedreptatea din țară. Însă eram mândru tare de mine. Reuşisem! Eram reporter la ştiri şi lumea era din ce în ce mai frumoasă. Trei ani de experienţă nu erau de colea.
Violeta povesteşte cum m-a văzut prima oară coborând scările şi şi-a zis: uite un tip drăguţ! Ea era o duducuţă la care eu, haimanaua, nici nu visa. Sau visam, dar nu îndrăzneam. În fine, s-au brodit toate şi, după nici o lună de la sosirea ei în prăpădita de televiziune la care lucram atunci, ne-am împrietenit, îndrăgostit iar...cinci ani mai târziu, căsătorit. De atunci au trecut şapte ani, ca şapte clipe.