Atacul nasturilor

Am luat o pauză. De fapt am închis computerul şi-am plecat la culcare. Nu înainte de a-i rupe pe aliaţi la Panzer.
Vio spune că sunt copil bătrân, că încă mă mai joc pe computer. I-am povestit că am rămas cu sechele de când eram mic. Că jocurile de strategie au fost şi au rămas pasiunea mea.
Buni avea o cutie verde plină cu nasturi, cam 100 de bucăţi, de toate felurile, culorile, mărimile. Deschideam cutia, împărţeam nasturii pe divizii, regimente, batalioane, plutoane şi încingeam nişte bătălii de pomină – atât „pe mare”, cât şi pe uscat (mai precis pe covor, sub masă).
Din vitrina bunicii scoteam o frumuseţe de corabie, suvenir de pe litoralul românesc. Aşa mă alegeam şi cu navă amiral.
Cei mai de preţ ostaşi erau, bineînţeles, nasturii din metal, cei cu diferite inscripţii pe ei. Dintre aceştia îmi alegeam şi comandanţii.
Evident că existau şi nasturii paria. Ăştia erau numai buni de comasat în tabăra inamică. Aşa că zeci de nasturi negri şi albi, de faţă de pernă sau de ce-ştiu-eu, aşteptau, grupaţi pe coloane, să fie măcelăriţi.
Normal că venea Buni şi îşi găsea nasturii vraişte, care zăcând prin tranşee, care schilodiţi, într-un spital de campanie, care dispăruţi în misiune. Pe ăştia îi trecea la pierderi colaterale şi îşi lua adio de la ei. Mai mult ca sigur zburau pe sub pat, azvârliţi de suflul vreunei explozii imaginare.
Îmi amintesc chiar că am vrut să mă fac ofiţer. Chestia asta mi-a băgat-o în cap prietenul lui Buni, Costel. Tipul era o figură şi jumătate. Fusese, spunea el, în garda regelui, la cavalerie. A luptat în Rusia, unde a căzut prizonier şi a tăiat ani buni la pădure, pe lângă Siberia. După ce s-a întors, a intrat în Miliţie şi s-a pensionat locotenent-colonel. Buni avea o poză mare cu el, îmbrăcat ofiţer, poză pe care o ţinea la loc de cinste.
Buni n-a fost niciodată căsătorită. Erau vremuri tulburi, zice ea...

Începuturi d'ale jurnalistului

În jurul meu este un zgomot insuportabil...
- Am început să scriiiu!... strig. Să mă oprească cineva!!
- Da..., sigur!
Asta a fost Violeta, soţia mea.
Cum spuneam, în jurul meu este un zgomot insuportabil, televizorul este dat tare şi cu greu îmi croiesc drum printre idei. Nu că aş aveam multe. Cu cât mai puţine şi fixe, cu atât mai bine. M-am aşezat la computer, am deschis o pagină şi am început să înnegresc ecranul. În timp ce scriu, râd ca prostu' de ce-mi aduc aminte.
Chiar azi, la muncă, citeam despre Cristian Puiu, regizorul filmului „Moartea domnului Lăzărescu”, care a câştigat Marele Premiu la Cannes. A fost coleg cu mine în liceu pe vremea lui Piticu şi a rămas de două ori repetent în clasa a XII-a. Altul cu chef de carte care aterizase, ca şi mine, în prăpăditul „Liceu de chimie nr. 5” din Ozana! Citeam şi râdeam de mă prăpădeam în redacţie. Ah, am uitat să vă spun, sunt jurnalist. Noul şi ruptul în fund val de jurnalişti de după '89.
- Ce faci, mă, scriitoru' lui mama?
Asta era tot soţioara mea. Mă întrerupe din focul creaţiei.
Dar să mă prezint... Sunt unul dintre miile de microintelectuali din ţărişoara noastră care...
Care pînă în decembrie '89 a stat la coadă la lapte, carne, ouă, ulei, cartofi, vată, sifoane, tenişi, zahăr, pâine, caiete, să vândă sticle, să vadă un film cenzurat, să mănânce o portocală sau o banană.
Care a profitat că bunica lui lucra în comerţ, undeva prin Cotroceni, pentru a putea citi şi el o carte bună, luată pe sub mână de la librăria din colţ, a mânca o savarină şi a hoinări cu orele prin Grădina Botanică.
În arhiva televiziunii la care lucrez avem imagini de dinainte. Sunt toate cenuşii. Realizez că aşa mi-a rămas în minte acea perioadă. Cenuşie. Ici-colo câte un strop de culoare. Momentele fericite ale existenţei mele...
- Mami, scriu numai tâmpenii!!! zic întorcându-mă către soţia mea. Dar îmi dau seama că vorbesc singur. "Fetiţa mea" a adormit pe canapea. Mă duc în dormitor, aduc o pătură. O privesc cum doarme ca o cocuţă chinuită de frig şi o învelesc. Dă ca un căţel din coadă şi se cuibăreşte în păturică.
Este cel mai frumos lucru de care am parte în viaţă. Îi spun adesea că este echilibrul meu şi că m-a scos din lada prăfuită în care mă căzneam, ca un inconştient, să intru: o viaţă de chefliu, fără busolă şi rost în viaţă. În spatele unui bărbat puternic... :) neah...mă dau mare!
Am cunoscut-o pe Vio în 1996. Pe atunci aveam o pereche de pantaloni negri, un tricou care se vroia negru, nişte pantofi de care abia se mai ţineau flecurile şi discursuri înflăcărate despre nedreptatea din țară. Însă eram mândru tare de mine. Reuşisem! Eram reporter la ştiri şi lumea era din ce în ce mai frumoasă. Trei ani de experienţă nu erau de colea.
Violeta povesteşte cum m-a văzut prima oară coborând scările şi şi-a zis: uite un tip drăguţ! Ea era o duducuţă la care eu, haimanaua, nici nu visa. Sau visam, dar nu îndrăzneam. În fine, s-au brodit toate şi, după nici o lună de la sosirea ei în prăpădita de televiziune la care lucram atunci, ne-am împrietenit, îndrăgostit iar...cinci ani mai târziu, căsătorit. De atunci au trecut şapte ani, ca şapte clipe.